Spiritul justiţiar, unde arbitrajul nu este aşa de mult în lumina reflectoarelor precum este în România, România are nevoie de oameni de calitate
Diana Păduraru, pasionată de fotbal şi-a dorit o carieră în jurnalism, a început arbitrajul în Bacău, a ajuns în Irlanda şi cu talent ne spune câteva lucruri din experienţa ei.
Bună Diana, îţi mulţumesc frumos pentru că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări pentru cititorii site-ului liga4.ro.
Te rog să ne spui ce doreşti să ştie cititorii despre tine
De la 16 ani am început să lucrez pentru pasiunile mele. Mulți au încercat să-mi taie elanul, să îmi spună că sunt prea tânăra, iar obstacolele mult prea mari și prea grele pentru umerii mei.
Nu am încetat niciodată să lupt pentru ceea ce am crezut, pentru ceea ce am vrut să dezvolt și să promovez.
Când ai luat contact prima dată cu fotbalul?
Nu îmi amintesc exact vârstă, știu doar că mergeam la meciuri pe stadionul Muncipal cu tatăl meu și de aici a izbucnit flacăra.
„Spiritul justiţiar” şi sfatul arbitrului Robert Dumitru
Ce te-a determinat să urmezi cursurile de arbitri de fotbal?
Spiritul justițiar 
Glumesc…
Imaginea aceasta o am perfect în minte. Era vară, iar pe Stadionul Letea avea loc turneul național de Juniori. La un meci al Bacăului era la centru arbitrul divizionar Robert Dumitru, iar în prima repriză luase câteva decizii „la limită”. La pauză m-am „trezit” să i le reproșez, iar replica lui a venit zâmbind și mi-a zis „de ce nu urmezi cursurile de arbitri de fotbal, observ că ai noțiuni”?! Atât mi-a trebuit. Am scris un email, am așteptat toamna și am pătruns în fenomen.
Ce a urmat după accidentarea la genunchi
La un moment dat ai luat decizia de a pleca din România. Unde locuieşți acum, ce te-a împiedicat să continui activitatea de arbitru?
Uneori anumite întâmplări ne pun în situația în care trebuie să reflectăm mai mult, chiar dacă pasiunea dictează inimii altceva. Cred că accidentarea la genunchi înaintea examenului de promovare și anumiți oameni m-au făcut să mă gândesc dacă pot continua sau nu. Am decis să ofer echipamentul de arbitru altcuiva, închizând un capitol de care îmi amintesc cu mare drag și am zburat către Dublin, Irlanda.
Țin minte că după prima săptămâna am trimis un email să întreb cum mă pot înscrie la cursurile de arbitraj. Mi-au răspuns foarte prompt, însă din păcate la acel moment cursurile era terminate și trebuia să aștept următoarea dată pentru regiunea Dublin. Nu am fost așa de răbdătoare, iar timpul și locul de muncă nu mi-au permis să mai îmbrac echipamentul de arbitru.
Chiar și așa nu am stat departe de fenomen.
„Arbitrajul nu este așa de mult în lumina reflectoarelor precum este în România”
Dacă mergi să urmăreşți meciuri din ligile de amatori, spune-ne, te rog, ce diferenţe sunt faţă de situaţia din România în ceea ce priveşte baza materială, nivelul jocului și al arbitrajului
Bazele de antrenament în Irlanda nu se pot compara, chiar dacă fotbalul nu este sportul „rege” în această țară. La nivel de juniori fotbalul este unul mai calitativ, deoarece copiii sunt educați, motivați și monitorizați tot timpul, drept dovadă sunt unii care de la 16 ani semnează cu echipe gen Liverpool, Manchester Utd sau alte echipe cu nume.
Arbitrajul nu este așa de mult în lumina reflectoarelor precum este în România, probabil și pentru faptul că nu sunt foarte multe echipe, iar interesul pentru fotbal este unul scăzut.
Cu toate acestea, Irlanda are arbitri destul de buni în ierarhiile FIFA.
„A mers direct la robinet să își spele tenișii”
Cu ce amintiri plăcute sau neplăcute ai rămas din activitatea de arbitru? Care meci din carieră ta ţi-a rămas întipărit în memorie?
Doar accidentarea o pot clasa că o amintire neplăcută, însă tot ce mi-a oferit arbitrajul a fost ca o temelie pusă la formarea mea ca om, alături de multe altele. Aș spune că această pasiune m-a întărit și mi-a dat mai multă forță.
Toate meciurile mi-au rămas în memorie, însă cel mai special a fost la un meci de copii disputat la Buhuși, unde la finalul partidei cel mai bun jucător de pe teren, care și înscrisese, a mers direct la robinet să își spele tenișii (chiar dacă erau rupți și talpa era cusută). După această întâmplare am decis că baremul meu să ajungă la el, iar el cu zâmbetul pe buze mi-a zis că dacă nu ajunge fotbalist mare o să se facă arbitru.
„Sportul antrenează corpul și mintea”
Ce sfaturi poţi să dai tinerilor în legătură cu practicarea sportului în general şi a arbitrajului în special?
Aici ar fi un subiect care ar trebui în zilele noastre să fie cât mai dezvoltat.
Nu știu dacă pot da sfaturi, însă pot spune că sportul antrenează corpul și mintea.
Pe mine m-a ajutat și mi-a creat un mediu în care am crescut și m-am dezvoltat frumos. M-a întărit, mi-a deschis ochii, m-a făcut mai competitivă și mi-a dat încredere.
„Mi-aș dori să mai scriu”
Una dintre pasiunile tale era de a scrie despre fotbal.
Îmi amintesc faptul că la cursurile de arbitri mi-ai spus că la vremea respectivă doreai să urmezi o carieră în jurnalism. Deşi în prezent nu lucrezi în acest domeniu, mai ai plăcerea şi ocazia de a scrie despre fotbal ?
Dacă e să dau timpul înapoi pot spune că arbitrajul, fotbalul,handbalul și jurnalismul erau ingredientele cu care mă hrăneam zilnic.
Țin minte că dormeam cam 4 ore pe noapte doar să le împac pe toate. Chiar și acum îmi mai bucur sufletul căutând în arhivele Gazetei Sporturilor/Mysport/Bacău Sport sau când revăd pagina „Școlii de Arbitri” unde am contribuit cu articole, interviuri, fotografii.
Mi-aș dori să mai scriu, să ofer imagini frumoase, chiar am lansat și un website, însă legislația țării nu mi-a permis să mă desfășor așa cum mi-am dorit, motiv pentru care m-am oprit, iar opiniile mi le exprim doar pe paginile de socializare.
“România are nevoie de oameni de calitate”
La ce altă întrebare pe care nu ţi-am pus-o ai dori să răspunzi?
Chiar mi-aș dori să las un mesaj…
Atât în fotbal cât și în arbitraj e nevoie de mentori. România are nevoie de oameni de calitate care să modeleze, să ofere sprijin și să asculte noua generație. Avem nevoie de unitate și transparență. Mi-aș dori să văd cum CCA organizează acțiuni în care să implice arbitrii FIFA.
Mi-aș dori să îi aud în școli sau licee împărtășind experiențele lor.
Și o să las aici o scurtă povestioară:
Un arbitru divizionar i-a trimis un mesaj unui arbitru cu nume din fotbalul din Anglia dacă poate asista la ședința arbitrilor din zona din care acesta făcea parte. Mare a fost surpriză fluierașilor atunci când în sala de ședințe și-a făcut apariția cel pe care îl admirau, cel care era un model pentru cei mai mici.
Pentru ei nu a vorbit ecusonul, ci omul care a muncit, s-a luptat cu sistemul, și a crezut în el pînă și-a văzut visul cu ochii.
Câți dintre arbitrii din România, activi sau care acum sunt observatori, fac acest lucru?
Diana, îţi mulţumesc frumos pentru amabilitatea cu care mi-ai răspuns la aceste întrebări şi îţi doresc sănătate şi succes în tot ce faci!
